STAȚIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE PENTRU PISCICULTURĂ NUCET
Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet a luat ființă în anul 1941, la inițiativa lui Grigore Antipa, ca bază experimentală a Institutului de Cercetări Piscicole al României.
În cei peste 70 de ani de existență, stațiunea a avut o contribuție esențială la dezvoltarea sectorului pescăresc național, promovând cercetarea fundamentală și aplicativă în domeniul pisciculturii și acvaculturii.
Biblioteca stațiunii cuprinde aproximativ 10.000 de volume de carte de specialitate și 20.000 de volume de periodice, fiind specializată în biologia peștilor și piscicultură.
În prezent, stațiunea oferă asistență tehnică pentru acvacultură, reproducere controlată și artificială a peștilor, exploatarea eficientă a acvaculturii și reabilitarea ecologică a ecosistemelor acvatice. Specialiștii stațiunii pot oferi asistență pentru fermele de acvacultură și pot efectua studii de fezabilitate pentru înființarea sau rearanjarea exploatațiilor de acvacultură.
COMUNA NUCET
Numele comunei Nucet vine din latinul „nucetum = livada cu nuci” și este atestat documentar din 12.03.1594.
Satul Nucet a făcut parte din categoria satelor mănăstirești, fiind pe moșia mănăstirii Nucet, constituită și întărită de Pârcălabul cetății Poienari, Gherghina și de soția sa Neaga (sora lui Vlad Voievod Călugărul) și datată din 23.01.1516.
Tradiția a reținut că edificiul s-a realizat din zid, pe locul unei vechi construcții de lemn de pe vremea lui Dan I (1383 – 1386) și că a fost înzestrată de Vlad Voievod Călugărul (1481 – 1485), iar peste câteva decenii Neagoe Basarab (1512 – 1521) „l-au înnoit” dăruindu-i, printre alte obiecte, „un măr de aur curat, împodobit cu mărgăritar și cu pietre scumpe” – cum scrie Letopisețul Cantacuzinesc.
Dintr-un document emis la 23.01.1516 de cancelaria lui Neagoe Basarab rezultă că Vlad Călugărul înzestrase mănăstirea cu un munte „la Buciaci, ce începe de la Ialomița în sus, pe unde curge pârâul lui Udriște”.
Satul este amintit în documente în sec. al XVI-lea, la 12.01.1594, când se vorbește de ocina vândută în vremea lui Mihnea Turcitu.
În anul 1667 muntele Curmătura, care aparținuse lui Costea din Săteni, a fost vândut mănăstirii „să-i fie sfintei mănăstiri un munte spre apa Ialomiței însă muntele ce se cheamă Curmătura…vândut-l-am sfintei mănăstiri pe 50 galbeni”.
În anul 1668 voievodul Radu Leon întărește stăpânirea popii Dumitru din Țâța și a lui Dumitru din Pietroșița asupra muntelui Curmătura. Din aceste documente reiese faptul că nu întreaga suprafață a muntelui fusese vândută mănăstirii Nucet, ci numai o parte din ea. După aproape nouă ani, popa Dumitru din Țâța, Oprea Marinescu din Pietroșița și Tatu din Fieni răscumpără muntele de la mănăstirea Nucet și împreună cu Neagoe Săcuianu (mare vornic) îl vor stăpâni. Până la urmă, în secolul al XVIII-lea muntele va deveni proprietatea Mitropoliei prin danii și cumpărături, ceea ce va nemulțumi pe proprietarii din Pietroșița, Fieni, Țâța. Numele Curmătura a dispărut treptat, fiind înlocuit cu Nucetul, după numele proprietarului, mănăstirea Nucet. În sec. al XIX-lea, sub denumirea de Țâța – Dealul Mare și Țâța – Dealul Frumos erau cunoscute localitățile de azi, Buciumeni, respectiv Pietroșița. Vârful muntelui Nucetu se afla la o înălțime de 1861 m și a fost și în stăpânirea familiei Văcărescu.
Lupta țăranilor aserviți și a robilor țigani de pe moșia mănăstirii Nucet, care se întindea și în satul Titu – Plopu (apare într-o hartă rusă din 1835, fiind altul decât satul Plopu), împotriva intensificării exploatării muncii lor, ca urmare a creșterii cererii de produse agricole pe piața internă și externă, se întețește mai ales în sec. al XVIII-lea, fiind atestată de numeroase documente: jalbe ale țăranilor și ale robilor, porunci domnești pentru cercetarea faptelor și pentru executarea hotărârilor divanurilor de judecată. O astfel de carte de judecată, emisă de cancelaria domnească la 21.12.1719, împuternicea pe egumenul Dionisie să „apuce” pe țăranii șezători pe moșiile mănăstirii să „lucreze după obicei”, iar celor care sa împotriveau „să le spargă casele și să-i gonească după moșia mănăstirii”. O altă carte domnească, cea din 04.09.1744, permitea egumenului să oblige pe țăranii „șezători pe moșiile mănăstirii” să clăcuiască 12 zile pe an la arat, cosit și secerat și să dea dijmă după obicei, să interzică cositul fânului, aratul pământului, păscutul vitelor pe moșiile mănăstirii (fără aprobarea ispravnicului moșiei), vânzarea vinului și rachiului pe domeniul mănăstirii.
Satul, ca și mănăstirea, a avut de suferit în cursul războiului din 1736 – 1739, când turcii, aflați în retragere, au jefuit mănăstirea; ceea ce a rămas după turci „au luat cătanele, care mult jaf și pradă au făcut”.
Satul Cazaci este atestat documentar în 1696 și este întemeiat de mercenarii cazaci care au luptat pe vremea lui Mihai Viteazul, iar satul Ilfoveni este citat în 1835 în harta rusă.
Alte sate din apropiere au dispărut sau au fost înglobate: Livezeni (sec. al XVII-lea) și Gălășești, dăruit în anul 1501 de Gherghina Pârcalab Mănăstirii Nucet. Tot în perimetrul comunei au existat și alte sate: Olari și Movila Tăiată (1750) și Podbelești (mult mai vechi, menționat în anul 1580).
Zona din bazinul Ialomiței în care este amplasată comuna Nucet a fost populată de timpuriu. Deși nu au fost găsite urme de viețuire umană din paleolitic, totuși au fost găsite resturi de faună glaciară: urme de elefant fosil (Elaphus primigenius blum).
La începutul anului 1887, comuna purta numele de Cazaci, făcea parte din plasa Dealul – Dâmbovița și era compusă din satele Movila, Nucet, Olari, Cazaci, Brăteștii de Jos, Brăteștii de Sus, Mircea Vodă și Heleșteul Domnesc, cu o populație totală de 2.572 de locuitori. În acel an satul Mircea Vodă s-a separat și a format o comună de sine stătătoare.
În 1925, Anuarul Socesc consemnează comuna în plasa Titu a aceluiași județ cu satele Brăteștii de Jos, Brăteștii de Sus, Cazaci, Movila și Nucet, cu o populație de 3.318 locuitori.
În 1950, comuna a fost transferată la raionul Târgoviște din regiunea Prahova și apoi (după 1952), din regiunea Ploiești. În 1968, comuna a revenit la județul Dâmbovița, în actuala componență și cu actualul nume.
Mănăstirea deținea și satele: Gălășești, atestat în 1516, Livezeni (sec. al XVIII-lea) sau Udrești (1654). Proprietățile mănăstirești s-au menținut până în anul 1863, când sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza se adoptă legea secularizării averilor mănăstirești, prin care averile acestor mănăstiri, inclusiv cele de la muntele Athos, devin și rămân ale statului român.
COMUNA VĂCĂREȘTI
După așezările și descoperirile arheologice efectuate în zonă, așezările omeneaști pe teritoriul actualei comune Văcărești datează încă din epoca bronzului.
Spațiul comunei Văcărești a oferit informații și din perioada neolitică, fiind atestate pe raza satului Bungetu în punctele coasta bisericii și la stână.
Comuna Văcărești are rădăcini adânci în istoria țării cât și în cultura ei, pe meleagul acesteia s-au născut poeții văcărești, descendenți de seamă ai neamului Văcărescu.
Atestările documentare sunt de pe vremea lui Ianache Văcărescu, drăgătorul și sfetnicul sfântului voievod Constantin Brâncoveanu. Ianache Văcărescu provenea dintr-o familie veche de boieri munteni cu proprietăți în satul Văcărești de lângă Târgoviște. Tatăl sau era Negoiță Văcărescu iar mama Neacșa din Bucșani, originară tot dintr-o veche familie boierească. În 1685 în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino, Ianache era postelnic iar între 1688 și 1690 vătaf de copii de casă la curtea domnească. Ascensiunea lui pe scena vieții politice a avut loc în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu care i-a încredințat mai multe misiuni. Astfel, în anii 1691-1694 era căpitan de lefegii (ostași mercenari), între 1695-1706 era aga (comandant al unităților de ostași care păzeau capitala) iar între 1707-1710 a fost paharnic. Cu acest ultim titlu în 1709 a fost trimis de Constantin Brâncoveanu timp de 7 luni ca reprezentant al său pe lângă autoritățile otomane. Din 1711 până în 1714 apare în dregătoria de mare clucer (însărcinat cu aprovizionarea curții domnești). A fost unul dintre sfetnicii cei mai apropiați și devotați ai domnitorului Brâncoveanu, fapt pentru care au fost duși împreună la Istanbul unde pe 15 august 1714 au avut același sfârșit tragic, Ianache fiind primul dintre cei decapitați din ordinul sultanului.
Pe când era aga Ianache a ctitorit biserica Sf. Nicolae din Văcărești între anii 1698-1699. În pisania bisericii se preciza “aciasta sfanta si dumnezeiasca biserica de aici … pe mosia mosilor si stramosilor din pajiste s-au zidit de robii lui dumnezeu Ianache Vacarescu, Vel Aga, impreuna cu jupaneasa lui Stanca si cu fii lui Maria Constantin Ilinca”. Biserica lui Ianache a fost distrusă de cutremurul din 1838 și pe locul ei s-a ridicat actuala biserică a satului Văcărești.
În 1712 Ianache Văcărescu a refăcut vechea mănăstire dâmbovițeană Nucet. Biserica refăcută de Ianache a fost distrusă de un mare cutremur din 31 mai 1738, fiind din nou refăcută de fiul său Barbu Văcărescu.
Tot familia văcăreștilor dintre care și Ianache a zidit biserica de mir din satul Nucet. Ianache s-a implicat și în refacerea mitropoliei de la Târgoviște, ctitoria lui Neagoe Vodă Basarab.
În comuna Văcărești funcționează muzeul tradițiilor și obiceiurilor populare, aflat în subordinea primăriei comunei Văcărești, unde putem regăsi o parte din tradițiile zonei și mărturii ale istoriei comunei Văcărești.
În fiecare an în data de 15-16 august sunt sărbătorite zilele comunei, un eveniment cultural, artistic și religios care scoate în evidență tradițiile culturale și istorice ale comunei.